Header Image


O calatorie în sistemul de protectie a copilului din România

"Suflete de îngeri în trupuri imperfecte"

Plasarea copiilor dintr-un centru de plasament într-un serviciu de tip familial are efecte benefice asupra acestora, chiar si în cazul copiilor cu handicap mental grav.

Maria Farcas , Iunie 2005

Am ajuns la Suceava pe la amiaza. Am admirat din treacat siluetele mîndre si gratioase ale bisericilor imemoriale ce înnobileaza orasul, în timp ce ne grabeam spre Directia pentru Protectia Copilului. Institutia îsi are sediul într-un fost centru de plasament, o cladire mohorîta, patratoasa, clasicul patrulater socialist de beton cu ferestre mici, meschine. În curte, privirile îti sunt imediat atrase de pictura murala exuberant de naiva si viu colorata ce acopera unul din pereti. O femeie uriasa, îmbracata în halat si boneta alba, îti zîmbeste impersonal de la înaltimea celor doua etaje ale cladirii. Pe mîinile ei desfacute în laturi sunt catarati siruri de copii miniaturali zburdînd de fericire. Alti copilasi încalecati pe porumbei, o barza cu un bebelus în cioc, hore de îngerasi printre copaci, flori, norisori si trenulete plutesc într-un vazduh albastru. Urc scarile Directiei si reflectez asupra semnificatiei acelei siluete feminine supradimensionate: figura mitica a mamei atotprotectoare? Personificare a sistemului de protectie? Nu-mi dau seama.

Am fost întîmpinati la DPC de catre Tiberiu Rotaru, manager de proiect Phare si purtator de cuvînt al Directiei si Maria Pavaloaie, coordonator de proiect. Au faxul trimis de la Bucuresti în fata, însa le povestim prin viu grai cine suntem si ce vrem. Sunt tineri, debordînd de energie si buna-dispozitie, comunicativi si cu o vasta cunoastere a sistemului în care lucreaza, a legii si, dupa cum aveam sa descoperim, a vietii si necazurilor si nevoilor copiilor.

Primul obiectiv pe care îl vizitam este un centru de plasament în curs de închidere. Urcam în masina si ne îndreptam spre Falticeni. De îndata ce iesim din oras, drumul serpuieste printre dealuri line, peticite de verdele pestrit ale diverselor parcele cultivate, muntii ca o pîcla albastruie în zare si nori învolburati. Drumul e pe cît de placut, pe atît de bogat în informatii. Maria si Tiberiu ne fac o introducere în sistemul de protectie a copilului din judetul Suceava: toate centrele de plasament sunt fie angrenate în proiecte Phare în vederea închiderii lor, fie colaboreaza cu fundatii straine si se fac eforturi pentru aducerea lor la standarde umane. În general, centrele de plasament care nu s-au închis adapostesc copii cu handicap foarte grav, alternativele de tip familial fiind conditionate în continuare de învatamîntul special necesar acestor copii, disponibil în foarte putine orase. Încercam sa tinem pasul cu fluxul de informatii care ne copleseste. Probabil din cauza nedumeririi vizibile, ni se explica precum unor copii: sistemele de protectie a copilului si cel de învatamînt nedezvoltîndu-se în acelasi ritm, s-a ajuns la o defazare. Astfel, un copil nu poate fi luat dintr-un centru de plasament dintr-o zona în care exista forma de învatamînt special si plasat într-o familie undeva într-un loc în care nu ar avea acces la astfel de educatie. Ar fi o încalcare a dreptului la educatie al copilului.

Ajugem la Falticeni, prosperitatea de alta data a facut loc saraciei si lipsei de perspective. Locuitorii traiesc din ajutor de somaj, muncesc în strainatate, fac agricultura de subzistenta. Oprim în fata centrului de plasament, acelasi paralelipiped anost si cenusiu, cu o gradina mica în care parca si leaganele tricolore sufera de dezolare. În curte, un copil de vreo doisprezece ani, voinic si cu fata întepenita într-o expresie de bucurie, tîsneste înspre noi si ne strînge în brate pe toti, cu o forta incredibila pentru vîrsta lui. E Ionut, unul dintre putinii rezidenti ai caminului. Sufera de tulburari grave de comportament si s-a întors în doua rînduri din asistenta maternala. Dam un tur prin centru. Am un fior. E de o dezolare cumplita... Diverse tonuri de gri: cimentul gri de pe jos, peretii cenusii, scîrtîitul usilor, izul de clor, mocheta tocita de pe un hol, usile scorojite. În dormitor, sase sau opt paturi de fier acoperite de paturi albastre si tot atîtea dulapuri delabrate formeaza mobilierul. Cîteva desene colorate pe pereti nu reusesc deloc sa înveseleasca atmosfera, dimpotriva. Parca încercarea asta e atît de timida si inutila fata în fata cu vastitatea dezolarii, ca nu poti decît schita un zîmbet trist. Peste toate domneste izul greu, inconfundabil, pe care mi-l amintesc instantaneu din anii petrecuti în caminul sudentesc sau si mai demult din copilarie, din internatul vreunei tabere, din vreo cantina. Miros imposibil de descris; miros de îmbîcsit, vechi, neputinta si resemnare, iz comunist de loc al tuturor si al nimanui, de inertie si provizoriu. Si mai trist mi se pare cînd aflu ca de multe ori, unii membri ai personalului unor astfel de institutii se opun închiderii. E oarecum de înteles: frica de schimbare si necunoscut, perspectiva amenintatoare a somajului într-o zona în care locurile de munca sunt sublime dar lipsesc cu desavîrsire sau pur si simplu inertia. Însa copiii dinauntru si sansa pe care o au acestia ca dupa atîtia si atîtia ani sa iasa din ofelinatele de tip industrial ramîn o prioritate absoluta.

Iesim în curte cu Ionut topaind printre noi. Se lipeste de fiecare, cu acelasi zîmbet exaltat si ne strînge în brate, mai sa ne rupa. Directoarea centrului ne conduce într-un alt corp de cladire ce va deveni, în urma închiderii Centrului de Plasament, un Centru Vocational pentru tinerii din Falticeni. Ne arata atelierele de tîmplarie, lucru manual si informatica, renovate si finantate prin donatii de la diverse fundatii si persoane particulare. Într-una din încaperi, doua fete de vreo 16 ani si profesoara lor îsi ridica mirate privirile cînd ne facem aparitia. Aplecate deasupra unor bucati de pînza, cos cuminti si zîmbitoare cîte un goblen pentru Brigitte, o doamna din Olanda care vine în fiecare an si ofera copiilor o excursie. Sunt printre ultimii copii rezidenti ai centrului, în asteptarea un apartament social. Sunt fete bune le învatatura, le lauda directoarea. Mi-ar placea sa stau mai mult de vorba cu ele, dar masina ne asteapta în curte. Ne acorda rosind permisiunea sa le facem o fotografie. Plecam cu parere de rau, urmariti de vorbele unei profesoare: "Noi ne bucuram atît de mult cînd cineva vine si chiar îi intereseaza soarta copiilor. Nu doar cînd se întîmpla ceva urît. Pacat. Credeam ca o sa stati macar o saptamîna cu noi..." În curte, Ionut, suparat, a spart un geam.

Ne îndreptam spre casuta "Domino", inaugurata în martie 2005, prima casuta de tip familial din cadrul serviciilor alternative. Maria si Tiberiu de-abia asteapta sa ne vada reactia. Pe o straduta cu fatadele caselor înrosite de rugi de trandafiri, oprim în fata unei case de culoarea piersicii, cu ferestre imense, patrate, flori mov în curte si gard cochet de lemn. Suntem întîmpinati de Iulia Florea, tînara coordonatoare a acestui serviciu alternativ, adica un fel de Alba-ca-Zapada a casutei, înconjurata de sase sau sapte din cei unsprezece pitici rezidenti, care o zbughesc veseli afara, dînd sa se catere în masina. Pentru standardele din România, casuta e chiar ca din povesti: încaperi largi, luminoase, mobila noua, parchet, bucatarie utilata, gresie si faianta în culori calde, spatii generoase, fara usi, desenele copiilor pe pereti, dormitoare la mansarda cu patuturi cu asternuturi colorate, bai confortabile, sclipind de curatenie. Cu mîndrie îndreptatita, suntem ghidati prin toata casuta în care locuiesc 11 copii cu deficienta auditiva. Cu vîrste cuprinse între 5 si 10 ani, acestia urmeaza gradinita si scoala speciala din Falticeni, singurele insitutii de acest tip din Nordul României. Proveniti din familii nevoiase ce locuiesc la mare departare, majoritatea copiilor pastreaza contactul cu familiile lor, merg acasa în vacante, sunt vizitati. Prioritatea asistentilor sociali este pastrarea legaturilor afective cu parintii, aici oferindu-le atît protectie sociala cît si sansa unei educatii corespunzatoare nevoilor lor. În plus, traiul într-o astfel de mediu care se intentioneaza cît mai apropiat de cel familial îi ajuta la dezvoltatrea abilitatilor de viata independenta. Copiii adora sa se implice în activitatile casnice, se bat care sa dea cu aspiratorul.

Iulia ne povesteste de transformarea uimitoare pe care a suferit-o Stefanut, un baietel de 8 ani, dupa mutarea lui în casuta. Adus la gradinita speciala (si internatul acesteia) din Faltinceni cînd avea cinci ani, Stefanut era un copil timid, retras, fara nici un prieten, care-si formase propriul lui limbaj gestual enigmatic pe care nici parintii nici educatorii de la gradinita nu-l desluseau. Singura forma de comunicare era indicarea lucrurilor pe care le dorea. Odata cu venirea în casuta, a devenit alt copil; foarte sociabil, de o curiozitate iesita din comun, extrem de inteligent, a prins repede rostul dactilemelor si grafemelor desi învatarea lor e un proces tare anevoios. "Imaginati-va cum e sa emiteti un sunet a, b... cu coardele vocale, dar pe care sa nu-l auziti", încearca sa ne explice Maria Pavaloaie. Stefanut da buzna în camera si se duce direct la aparatul de fotografiat, apoi la reportofonul meu, pe care le studiaza curios. Îmi face semn sa i-l dau lui, sa-l vada. Nu vrea sa ne spuna cum îl cheama, fuge naravas. Ne luam ramas bun de la Alba-ca-Zapada si ajutoarele ei; copiii se strîng imediat la usa si din gîtlejele lor micute rasuna firav si cu atît mai pretios, salutul lor. De la fereastra, Stefanut ridica un deget în semn de OK.

Ne îndreptam spre alta casuta de tip familial, de data asta destinata copiilor cu handicap grav. Pentru ei a fost aleasa o casa într-o zona mai retrasa, înconjurata de o gradina umbroasa, plina de flori. Pe dinauntru, e la fel de moderna si cocheta, cu camere vesele cu ferestre ce dau spre dealuri verzi, un sat undeva în departare, munti si nori. Cei sase copii sunt în încaperea în care se serveste masa. "Sunt înca în perioada de acomodare, extrem de dificila Pleaca dintr-un mediu de securitate într-un mediu nou, care devine securizant dupa o suma de experiente traite", ne explica Tiberiu Rotaru. Sunt agitati, tipa, icnesc, suspina, suiera, unii dau sa se repeada înspre noi, personalul îi tine si sunt readusi pe scaune. Într-una din camere, un baietel de vreo zece ani, asezat pe pat, îsi face vînt cu o hîrtie. Are ochii mari mari, nu pare ca ne vede, se leagana neîncetat înainte si-napoi, în timp ce mîna stînga flutura mecanic hîrtia. Tiberiu se apropie, da sa-l mîngîie, însa copilul se fereste plecînd umerii si capul în fata mîinii întinse. "E un copil autist, ma lamureste Tiberiu. Orice persoana care intra în spatiul pesonal vrea prin urmare sa-i invadeze lumea, si atunci se fereste."

Întreb sceptica daca pentru acesti biete fiinte mai are vreo importanta locul în care se afla. La ce bun ca li s-a oferit un astfel de mediu, ei sunt acolo, în lumea lor în care nu au cum sa constientizeze astfel de detalii. Nu e nicidecum adevarat, mi se raspunde cu ardoare. Întotdeauna mutarea dintr-un centru de plasament în orice fel de mediu familial are rezultate mai mult decît pozitive. Maria si Tiberiu sunt convinsi ca nu exista copil nerecuperabil. Continuam sa facem turul casei în aceeasi larma gîfîita, vaiere prelungi, suspine violente. În permanenta în casa se afla cîte un asistent social la fiecare doi copii si doi membri ai personalului medical. Pe cînd ma întrebam în sinea mea cum reuseste cineva sa reziste avînd o astfel de slujba, aflu ca Maria si Tiberiu au lucrat ani în sir cu copii cu handicap grav. "Exista recuperare, afirma ei cu hotarîre. Ideea e sa-i determini sa asimileze comportamente acceptabile în societate. Sa poti merge cu el la cofetarie sau la film fara sa fie respins de comunitate. Idealul în activitatile cu un astfel de copil e ca peste doi ani sa pot merge cu el la film, în oras, sa manînce singur. Astea sunt progresele, nu sa intre la facultate sau sa termine liceul. Progresul real e ca se încalta singur, ca foloseste periuta de dinti, ca se cere la baie. Lucruri care noua ni se par banale dar care necesita luni, poate ani de recuperare. Chiar si "legumitele" - toti copiii sunt recuperabili într-o oarecare masura. Macar ca ajung sa schiteze un gest de recunoastere. Un zîmbet. Ceea ce pentru noi e lucru mare". Nu stiu cît despre voi, dar în acel moment eu mi-am schimbat definitia notiunii de daruire. Am simtit admiratie si recunostinta la gîndul ca exista oameni care muncesc titanic ani de zile ca sa aduca un zîmbet pe fata unui copil oropsit de soarta.

Dar ziua aceea generoasa îmi rezerva înca o revelatie. Printre dealuri domoale, sub un soare auriu de dupa-amiaza, am luat-o pe un drum de tara circulat de carute cu cai si presarat din loc în loc de copii cu ochi albastri, uitîndu-se lung dupa noi din poarta caselor cu gradini mari si adumbrite. În comuna Baia, Maria a tinut sa ne prezinte cazul emotionant al lui Gheorghita. Acum un an, un grup de copii cu handicap dintr-un centru de plasament din Falticeni a fost propus spre a fi dati în grija asistentilor maternali. Pe Gheorghita, un suflet amarît într-un trup straveziu de slab, nu l-a vrut nimeni din cauza handicapului grav si a starii deplorabile în care se afla. Era acolo, într-un colt, privind atent singurul lucru care-i stîrnea interes pe lumea asta: razele filtrate de soare jucîndu-i-se printre degete. Poate cumva, într-o clipa de gratie, razele de soare ale lui Gheorghita i-au desenat o aura în jurul capsorului, ca inimoasa doamna Moisin a zis: "Eu pe copilul asta îl vreau". "Am început sa plîng cînd l-am adus acasa si l-am dezbracat, îti aminteste ea. Vai, mîine îl duc înapoi! Avea la noua ani 14 kilograme. Nu putea sa mearga, nu putea sa stea în picioare. Nu avea echilibru. Avea niste cearcane mari, albastre, fata alba de parca era data cu var. Cam asa arata."

Nu ne vine s a credem ca este vorba despre acelasi baietel pe care îl avem în fata ochilor. Vesel nevoie mare, topaie pe lînga noi, cu ochii albastri stralucind . Devine si mai bucuros cînd generoasa noastra gazda ne copleseste cu legendara ospitalitate moldoveneasca. Suc, ciocolata, cafea, nu mai stie ce sa ne ofere. Gheorghita asaza pe masa, în fata lui Mircea, o masinuta rosie, ca o invitatie timida la joaca sau un semn de prietenie. Rod al unei casnicii subrede, Gheorghita a fost încredintat mamei în urma divortului, însa la putin timp lasat la Centrul de Plasament din cauza retardului. Asistentii sociali încearca din rasputeri sa reînnoade legaturile cu mama, însa de cele mai multe ori acesti copii sunt pur si simplu nedoriti. "Am asteptat-o pe mamica lui acuma, de ziua lui. Si n-a venit. O sa-i trimitem o fotografie de-a lui", ofteaza doamna Moisin. Gheorghita si ceilalti noua copii aflati în asistenta maternala la Baia merg în fiecare dimineata la gradinita speciala din Falticeni.

E un succes rasunator ca un copil aflat într-o situatie atît de grava sa progreseze atît de dramatic, în rastimp de un an. Acum e fericit si încrezator, se joaca, se spala pe mînute, foloseste toaleta, deseneaza cu acuarelele, îsi baga si el mînutele în aluatul pentru placinte. Un singur of are asistentul maternal: cu toata dragostea si protectia cu care e înconjurat, Gheorghita înca nu a rostit nici un cuvînt. Rabdare, o încurajeaza Maria. Poate peste un an va reusi sa spuna "mama" si atunci o sa treceti data la care a reusit sa vorbeasca pentru prima oara în "Cartea despre mine", un fel de jurnal pe care îl completeaza asistentul maternal cu toate progresele si micile evenimente din viata copilului. Doamna Moisin a urmat cursuri de educatie parentala pentru a se putea ocupa de un copil cu handicap. "Am lucrat în fabrica, am fost gestionar, dar eu cred ca la asta ma pricep cel mai bine, sa cresc copii. De-abia acum mi-am gasit vocatia. Daca asistentul maternal nu se ataseaza de copil, nu are ce cauta în meseria asta. Pîna la urma toti sunt copii: ochi albastri sau nu, toti sunt dragalasi în felul lor. Sincer, am crezut ca nu o sa fac fata. Dar cu ajutorul familiei si a lui Dumnezeu, am zis ca o scot eu la capat, nu se poate. Sincer, mi-e urît în casa fara el. Eu stiu ca am trei copii, trei îs ai mei."

Am plecat profund miscata, si cred ca nu eram singura sub imperiul emotiei. Ne-am reîntors la Suceava, cu verdele auriu al cîmpurilor în lumina mîngîioasa de înserat lunecînd linistitor în afara geamurilor masinii si înduiosatoarele vorbe ale doamnei Moisin rasunîndu-mi în cap: "suflete de îngeri în trupuri imperfecte".

 

 

English version

designed by Webdesigner.ro