Header Image


O calatorie în sistemul de protectie a copilului din România

"Toleranta fata de problema HIV"

Rupert Wolfe Murray, 22 Iunie 2005

A trecut mult timp de cand am vizitat o institutie de plasament din Romania.

Amintirile pe care le am se refera la o experienta intimidanta din toate punctele de vedere: cladiri mari si opresive care aveau de obicei un paznic si niste caini la poarta, autoritati locale ostile vizitatorilor si in special jurnalistilor, greutati majore in a afla cu cine poti vorbi, telefonic sau direct, pentru a obtine aprobarea sa vizitezi o astfel de institutie. Era foarte greu sa afli la usa carei institutii trebuie sa bati sau cine o conduce.

Inutil sa mai spun ca foarte rar autoritatile locale au un ofiter de presa dedicat problemelor protectiei copiilor, iar daca au, atributiile acestuia sunt doar de reactie la articolele negative aparute pe aceasta tema in presa locala.

In Romania, in general, e greu de gasit oriunde, in orice sector, o institutie publica in stare sa dea unui jurnalist un raport clar si concis despre activitatile ei. Protectia copilului nu face exceptie. Trebuie sa afli singur ce se intampla si cu cine trebuie sa iei legatura pentru a obtine accesul intr-o institutie.

Jurnalistii straini reusesc acest lucru prin intermediul unor "specialisti" sau translatori locali. Aceste persoane identifica in cateva minute factorul de decizie, aplica exact tipul de intreventie si presiune necesara, deschid exact usa care trebuie pentru a facilita vizita.

In calitate de jurnalist pe probleme de protectia copilului in cadrul campaniei de promovare a drepturilor acestuia, campanie finantata prin programul Phare, nu era de loc fezabil pentru mine sa fac apel la specia de "profesionisti" mentionata mai sus. Asadar a trebuit sa ma descurc singur. Urmarea directa a telefoanelor date era de obicei cererea unui fax prin care sa explic cine sunt si ce vreau. Aceasta este procedura standard in Romania - nici o decizie privind vizita intr-o intitutie pentru copii nu se ia fara "fax" si pe undeva pare logic.Un raspuns la faxul meu nu a venit niciodata, dar simplul fapt ca am aflat cui sa-l trimit si faptul ca am trimis acel fax a insemnat un mic pas inainte pentru mine.

O saptamana mai tarziu ma aflam in micul si pitorescul Piatra Neamt, oras din nord-estul Romaniei, incercand sa contactez institutia pe care planificasem sa o vizitez. Dar nimeni nu raspundea la numarul institutiei. Se pare ca avem un numar gresit atat al Directorului cat si al Departamantului de Asistenta Sociala si Protectia Copilului. Acolo mi s-a explicat foarte amabil ca sunt liber sa vizitez oricand institutia daca Directorul aproba aceast lucru. Dar ca ei nu ma pot ajuta sa contactez persoana. Acesta a fost un semn bun, de deschidere din partea lor, dar nu mi-a folosit la nimic. Ce era de facut? Am intrebat un sofer de taxi cum pot gasi Centrul de plasament din strada 1 Decembrie 1918.

Mi-a spus unde e strada dar ca acolo nu se afla nici un centru de plasament. Sa-l cred sau sa caut de unul singur? Am gasit strada conducand incet si curand a devenit clar ca o cladire imensa si darapanata, cu doua blocuri constuite in curtea din fata, era de fapt destinatia pe care o cautam.

Am intrat usor mirat, am intrebat cativa copii si am fost indrumat in cele din urma printr-un coridor de covoare spre intalnirea cu Felicia Sandu, Directoarea Casei Calin, sectie a Centrului de Plasament.

Odata ajuns in biroul directoarei totul s-a shimbat si impresia mea despre sistemul restrictiv, confuz si inaccesibil s-a topit. Oameni ca acestia, atat de calzi si prietenosi nu pot fi decat bucurosi sa-ti ofere orice informatie si ajutor.

Una din cele mai puternice impresii din aceasta vizita a fost aceea ca atat personalul, cat si copii din aceste institutii sunt incantati sa primeasca vizite si e clar ca nu li se intampla prea des acest lucru. Odata ce treci de exteriorul intimidant realizezi ca cei din interior doresc cat mai multi vizitatori si ca probabil ar trebui sa usureze calea de acces a acestora.

Flashback la concursul de talente "Floare de Colt"

Ajuns al acest punct trebuie sa fac putina istorie si sa explic conjunctura care ma adus in aceasta cladire darapanata din nord-estul Romaniei. Lucrez pentru un proiect cu finantare europena numit Campanie Educationala pe Probleme de Consiliere Familiala si Drepturile Copiilor, un proiect care doreste sa promoveze drepturile copiilor in Romania. Rolul meu este acela de a concentra atentia presei internationale asupra faptului ca Romania a reformat cu adevarat sistemul sau de protectie a copilului. Ce cale mai buna de a transmite acest fapt exista decat prezentarea unor cazuri de copii institutionalizati? Dar cum sa gasesti acesti copii, cum sa sa prezinti cazurile lor ca pe niste povesti de succes fara sa pari artificial si propagandist?

Raspunsul vine de la concursul national "Floare de Colt", un eveniment anual ce promoveaza copiii talentati din institutiile de ocrotire. "Floare de Colt" se desfasoara de trei ani, iar anul acesta evenimentul a constat intr-un concert desfasurat intr-una din cele mai mari arene acoperite, reunind 4.500 de copii entuziasmati pana la tipete de cateva din cele mai bune trupe ale momentului din Romania. Intregul eveniment a fost transmis in direct la televiziunea nationala, TVR 1, impreuna cu festivitatile de premire a noua categorii de castigatori (printre care sport, arta, dans si literatura). Toate acestea au avut loc pe data de 1 iunie care este si ziua internationala a copilului, cu o saptamana inainte de vizita mea la Piatra Neamt.

Cu o zi inaintea acestui mare concert adevarata competitie a talentelor a ajuns la final. O competitie care a durat cateva luni in toate cele 42 de judete ale tarii si care a dat posibilitatea copiilor din centrele de plasament sa-si exprime abilitatile si talentul.

Am folosit aceasta oportunitate pentru a iesi din biroul meu si pentru a intalni cativa dintre copiii institutionalizati din Romania, lucru pe care il planuiam de ceva timp dar care din diverse motive nu se intamplase pana atunci. Doream sa vizitez scoala "Xenopol" din Bucuresti si sa iau cateva interviuri copiilor.

 

Nu a fost simplu deoarece atmosfera din scoala nu era cea mai potrivita pentru interviuri.

Scoala era intesata de copii. Liceul "Xenopol" este un o institutie mare, cu sute de elevi, iar pe data de 31 mai a primit 200 de vizitatori din toate colturile tarii, copii din institutiile de plasament care urmau sa se intreaca in a-si arata talentele in incercarea de a castiga premii/burse. Atmosfera era electrizanta, zgomotul, entuziasmul si energia copiilor, evadati pentru cateva zile deosebite din mediul lor, erau de nedescris.

Cand am spus ca vreau sa iau cateva interviuri, imediat trei copii s-au agatat de mine si am strabatut impreuna scoala in cautarea unui loc linistit unde sa putem sta de vorba.

Desi nu am gasit un astfel de coltisor linistit, am reusit totusi sa avem o scurta discutie si sa schimbam adrese, cu promisiunea ca voi incerca sa-i vizitez in saptamanile urmatoare. Realizarea unui interviu a fost imposibila deoarece imediat ce puneam o intrebare copiii se intrerupeau reciproc incercand sa raspunda. Era absurd si in acelasi timp amuzant dar ceea ce incercam noi sa facem era construirea unei relatii, a unui raport.

 

Din cei trei elevi pe care incercam sa-i intervievez, cea care a produs cea mai puternica impresie asupra mea a fost Ana Maria Surdu, cu toate ca ea intrerupea cel mai des. Nu am fost impresionat de ceea ce spunea, ci de ceea ce a scris. A scos din ghiozdan o bucata de hartie roasa, a rupt partea de sus si mi-a intins-o, intrebandu-ma daca sunt interesat sa o citesc. Am spus "da" si am inceput sa o citesc incet. Eu, ca britanic, am uneori probleme cand citesc texte in limba romana. Povestea ei era scurta, de impact si deloc sentimentala. Era vorba despre un baiat numit Razvan, care era seropozitiv si caruia nu ii era rusine cu asta. Razvan stia ca aceasta boala nu se raspandeste asa de usor si ca atat timp cat se iau precautiile necesare el nu reprezinta un pericol pentru ceilalti. El dorea sa se stie ca situatia lui nu e un lucru chiar atat de terifiant si voia sa vorbeasca despre asta. Dupa ce am citit povestea ei am privit-o pe Ana Maria. Atunci mi-a spus: "Eu sunt Razvan". Si acesta a fost subiectul interviului nostru.

 

Am fost intr-adevar impresionat de acest schimb de replici si am concluzionat ca in sistemul educational romanesc copiii seropozitivi sunt sever discriminati. Am auzit de asemenea ca acestor copii li se refuza uneori dreptul la educatie in scoli. Totodata am presupus ca acesti copii traiesc cu un permanent sentiment al rusinii si al vinovatiei, sunt ascunsi de ochii publicului in singuratate si mizerie. Nu mi-am imaginat ca exista copii atat de puternici incat sa nu se rusineze si sa vorbeasca deschis despre asta.

Dar nu intalnisem niciunul dintre ei si eram victima propriilor mele prejudecatilor mele in privinta acestui subiect despre care fusesem informat doar din auzite sau din lecturi. Adica la mana a doua sau a treia. Eram hotarat sa aflu mai multe.

Ana Maria Surdu traieste la Piatra Neamt

In biroul directoarei de la Casa Calin, unde traieste Ana Maria, am fost servit cu apa minerala si cafea turceasca dulce. Atmosfera era relaxata, directoarea era deschisa si comunicativa, angajatii intrau si ieseau, directorul Directiei Regionale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului era se pare in drum spre noi (nu cu scopul de a ma intalni), atmosfera era placuta. Treaba mergea.

Au trimis dupa Ana Maria si ea a aparut curand. Dar parea mai degraba jenata sa ma vada si a spus ca are o puternica durere de cap. Mi-am imaginat cam la ce fel de presiune se simtea supusa. Dupa o scurta intalnire in Bucuresti un strain vine sa o viziteze. Eram probabil primul strain care facea asta. Crezuse ea ca ma voi intoarce?

Camera era plina de profesori si directori. Nu era momentul si nici locul potrivit pentru un interviu, iar ea a facut cea mai buna alegere disparand in scurt timp din camera.

Oricum acest fapt nu a fost o problema atat timp cat stiam ca are instinct de scriitoare si voiam sa sustin aceasta oferindu-ma sa public orice ar fi scris, pe site-ul proiectului nostru. Am revazut-o mai tarziu in curte si am vorbit putin, cazand de acord sa pastram legatura prin mail, ceea ce presupun ca e mai usor de zis decat de facut, in ceea ce o priveste.

In acel moment a aparut Dan Lopsa, directorul Directiei Regionale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului si am schimbat subiectul discutiei. Aceeasi atmosfera relaxata si informala s-a instalat si cei doi au inceput sa discute subiecte curente. Am reusit totusi sa pun cateva intrebari cheie care au generat informatii inedite direct de la sursa.

Le-am spus ca venisem sa o vad pe Ana Maria pentru ca ma impresionase atitudinea ei pozitiva in legatura cu problema HIV. Directorul a reactionat prompt, spunand ca acest fapt nu este neobisnuit, dar ca au fost necesari multi ani de lupta cu prejudecatile si teama de a integra copii seropozitivi in sistemul educational. Efortul se pare ca a reusit folosind un mesaj simplu de genul "HIV nu se transmite prin contact fizic sau saliva", iar profesorii si copii din sistemul de invatamant au inteles repede acest lucru. Asumandu-si acest fapt ca pe un succes major pentru Piatra Neamt, directorul a adaugat, dezumflandu-ma din nou, ca acelasi lucru s-a facut in toata tara si ca singura problema despre care a auzit s-a petrecut la Constanta, unde un copil seropozitiv a fost trimis acasa de la scoala pentru o mica problema disciplinara, iar presa a transformat totul intr-un candal.

Cu aceasta ocazie opinia mea in legatura cu problema copiilor seropozitivi din Romania a fost rasturnata complet si eram incantat de asta. Acest soi de intamplari se produc in mod curent in Romania: media ne prezinta o serie de stereotipuri negative - de la coruptia din sectorul public pana la numarul mare de copii abandonati - dar, atunci cand vizitezi asa-zisii functionari incompetenti si corupti, descoperi de fapt ca multi dintre acestia sunt oameni deosebiti, care fac lucruri importante dar care sunt intotdeauna prost platiti. Faptul ca raman motivati de ceea ce fac in aceste circumstante este impresionant. Insa institutiile publice nu sunt suficient de active pentru a raspunde articolelor aparute in presa, nu isi promoveaza suficient succesele si de aceea sectorul public in general, dar si sistemul de protectie a copilului, in special, sunt tinte facile pentru presa. Faptul ca Romania are acum unul dintre cele mai moderne sisteme de protectie a copilului din Europa Centrala si de Est a fost ignorat de mass-media occidentala, care inca mai crede ca aici conditiile sunt la fel ca acum 20 de ani.

Ocupatia mea implica un contact regulat cu sectorul public din Romania, cu sistemul de protectie a copilului precum si cu alte sectoare, cum ar fi dezvoltarea regionala si administratia locala. Sunt in permanenta impresionat de dedicarea, entuziasmul si profesionalismul persoanelor din sectorul public pe care le intalnesc, in special ale celor din esaloanele inferioare, precum si de initiativele moderne si pline de imaginatie pe care acestia le prezinta. Aceste aspecte nu transpar din ceea ce prezinta mass-media. Jurnalistii straini incearca din greu sa gaseasca povesti negative, pentru ca cele pozitive ii coplesesc. Exista totodata ceva de poveste "horror" cand vine vorba de Romania: ganditi-va numai la Dracula, Transilvania, Ceausescu, copiii institutionalizati de la inceputul anilor 1990 - toate acestea au ramas in mintea occidentalilor. Atunci cand vine vorba de o vizita in Romania, pentru un articol, cred ca editorii si jurnalistii, in mod intentionat, dau o nota "horror" articolelor, pentru ca acestea sa fie publicate si citite. Dupa cum stim cu totii, "good news is not news" (stirile bune nu sunt stiri), iar povesti negative se pot gasi in orice tara. Povestile negative despre Romania capata insa o tenta speciala, pentru ca stereotipurile despre Ceausescu si Dracula pot fi oricand scoase de la naftalina atunci cand jurnalistul vrea sa construiasca fundalul sau contextul povestii. Apropiata intrare a Romaniei in Uniunea Europeana este un alt "cadou" pentru redactorii de presa, ajutandu-i sa conceapa articole pornind de la imaginea "horror" a Romaniei, asa cum a aparut ea pana acum, pentru a produce reactii negative, de neincredere, in privinta acestui viitor membru al clubului.

Continuandu-mi discutia cu directorul de la Directia de Servicii Sociale, am aruncat o alta intrebare: "ce credeti despre scandalul din 'Jurnalul National' despre abandonarea copiilor in maternitati? Publicatia sustine ca aproape 10.000 de copii sunt abandonati in fiecare an". Directorul a reactionat bine la aceasta provocare si a contestat cifrele prezentate de ziar: "in acest judet n-au fost decat sapte copii abandonati anul trecut, iar anul acesta am avut doi. Toti au fost reintegrati in familiile lor". Directorul a explicat ca UNICEF a citat un numar mai ridicat de copii intrucat nu a avut timp sa verifice decat statisticile oferite de maternitati, unde mamele isi lasa uneori bebelusii timp de cateva saptamani, cand se intorc la ceilalti copii aflati acasa. Situatia este ingrijoratoare, dar si confuza, pentru ca unii copii sunt mutati dintr-un spital intr-altul, in vreme ce exista mai multe posibilitati de solutionare a problemei, insa partea de raportare si intocmire a documentelor ramane adesea defectuoasa. Aceasta este o alta problema care trebuie analizata in detaliu, dar pe care presa internationala o exagereaza. Pe 21 iunie 2005, " The International Herald Tribune " a scris intr-un articol ca in fiecare an in Romania sunt abandonati 10.000 de copii. In 2004, numarul real a fost 4.600, chiar daca si dintre acestia mult mai putini pot fi considerati cu adevarat abandonati. De fapt, termenul "abandonat" nu mai este potrivit pentru a descrie situatia reala, deoarece multe mame isi lasa temporar bebelusii in spitale atunci cand nu au cu ce sa-i hraneasca.

Mi-am incheiat vizita cu un tur al aparamentelor pentru copii din orasul Roman - unul dintre serviciile alternative pentru copiii aflati in sistemul de protectie. Aici am vazut una dintre solutiile la problema copiilor institutionalizati. In sistemul de protectie a copilului din Romania exista 83.000 de copii, dintre care 50.000 fie sunt in grija asistentilor maternali (o retea uriasa, care a luat fiinta in ultimii ani), fie beneficiaza de servicii alternative de tip familial. La Roman am vazut apartamente unde locuiau, destul de confortabil, intre sase si zece copii. Am fost impresionat de acest sistem alternativ, care a contribuit la reducerea numarului de copii institutionalizati si la inchiderea multor institutii mari. Apartamentele au fost achizitionate cu fonduri de la Uniunea Europeana, pentru suma de 7.000 de euro fiecare, dar acum valoreaza de cinci ori mai mult. Managerul acestor apartamente a vrut sa-mi arate institutia uriasa pentru copii, acum inchisa, dar n-am mai avut timp s-o vizitez, pentru ca trebuia sa ma intorc la Bucuresti.

 

 

English version

designed by Webdesigner.ro